Vrăjitorul din Călin, cartea și securiștii

Poteca dintre dealuri e acoperită cu strat gros de zăpadă. Mașina de teren urcă, dar o simt cum derapează mai ales în curbe. Crăciun o conduce, e sigur pe el. În dreapta se întinde pădurea, iar în stânga e prăpastia, o vale cu mesteceni. Mașina urcă spre lumea vrăjitorului, acolo unde, în trecut, veneau oameni din întreaga țară pentru  a afla ce le prezice omul despre care se spunea că avea capacități paranormale. Era el, vrăjitorul din Călin.

De multă vreme voiam să ajung la Călin, cătunul despre care auzisem de multe ori. Știam și povestea vrăjitorului, o poveste ce îmi părea înfricoșătoare. Am pornit spre lumea vrăjitorului într-o zi geroasă de sâmbătă. Mi-am luat și copilul cu mine. Ne-am trezit la cinci, iar la șapte îl luam pe Sergiu Pavel, tânărul student la meteorologie care voia să ne însoțească. În Fizeș ne-a așteptat Mihai Crișan, alt tânăr pasionat de meteorologie. Aveau montată o stație meteo sus, în Călin. Am trecut de Lazuri și am ajuns în Preoteasa. Ne-am oprit pentru a ne bucura de peisaj. Am vrut să înaintăm, dar în mijlocul drumului stătea liniștit un câine. Părea stăpânul locului. L-am privit, ne-a privit, s-a ridicat sigur pe el și a plecat, iar noi am ieșit din sat și ne-am oprit la baza dealului. Nu mai puteam înainta, drumul era acoperit cu strat gros de zăpadă. În zare se vede o mașină de teren.

Era Crăciun, un localnic din Călin care venea după noi. Ne-am salutat și am intrat în mașina dumnealui, un vehicul cu tracțiune integrală și anvelope de iarnă în adevăratul sens al cuvântului.

Am început să urcăm. Drumul e mai degrabă o potecă. Simțeam că mașina e sigură, urca fără probleme pe drumul acoperit de zăpadă. Lăsăm în urmă satul Preoteasa, iar sus, pe culme, totul este alb. Domnul Crăciun e atent, în stânga noastră e o prăpastie, cred, o vale plină de mesteceni. Mă trec șiroaie reci de transpirație. Simt cum mașina alunecă ușor în curbe.

Mă uit cu groază spre vale, sper să nu alunecăm în ea. Mașina are viteză mai mare, nu trebuie să ne împotmolim. Anvelopele mușcă din zăpadă, iar frica mea este evidentă. Singurul fericit era fiul meu, Matei. Auzise de poveste și voia să vadă țara vrăjitorului.

Lumea de sus

Nu a trecut mult și am ajuns în vârf de deal, pe un platou unde omătul acoperise totul. Am răsuflat ușurat. Cred că și ceilalți erau fericiți că am scăpat cu bine. Crăciun a simțit probabil că eram înspăimântați. Ce bine, suntem sus. Văd doar două case și câțiva câini. Nu e nimeni pe drum. Ne îndreptăm spre o poieniță, la poarta casei unde locuiește domnul Crăciun cu soția dumnealui. Parchează mașina de teren și ne poftește în curte. Îl vedem pe Nero, un câine mare, mare de tot. Soția lui Crăciun, Dorina, îl prinde sigură de zgardă și ne face semn să trecem în grădină.

După câteva minute petrecute lângă stația meteo amplasată de băieții de la Severe Weather Alert în vârf de deal, intrăm în casa lui Crăciun. Doamne, e bine, e cald. Ne încălzim, dar gândul meu era la poveste, la povestea locului și a vrăjitorului. Crăciun zâmbește, îmi ghicește intenția. Casa vrăjitorului e mai departe, nu cred că se poate ajunge din cauza drumului acoperit cu zăpadă. Domnul Crăciun Filip s-a născut în Călin, aici locuiește și n-are de gând să plece. Inginer agronom la bază, Crăciun s-a specializat și în alt domeniu, iar acum predă jos, la școala din sat. Zilnic coboară în Preoteasa. De multe ori, mai ales iarna, drumul este inaccesibil, iar Crăciun se folosește uneori de o cărare prin pădure, un fel de scurtătură. Nu de puține ori s-a întâlnit cu animale sălbatice, vulpi, căprioare, cu mulți mistreți.  Totuși, omul e fericit. Aici, în Călin, e multă liniște. L-am rugat să îmi spună despre numele cătunului. Povestea s-a pierdut în timp, localnicii nu mai știu de ce îi spune locului așa. În cătun sunt mai puțin de 10 case și aproximativ 15 locuitori. Mulți sunt plecați la muncă. Au rămas cei mai în vârstă.

Cătunul vrăjitorului

Voiam să aflu mai multe despre vrăjitor. Crăciun zâmbește și îmi spune. „Vrăjitorul, așa a fost cunoscut, așa i s-a spus și așa a rămas în istorie. Nicolae îl chema și a decedat acum mai bine de 20 de ani. Într-adevăr, omul avea niște capacități deosebite. Se spune că îți putea vedea trecutul, dar avea capacitatea de a vedea și în viitor, iar foarte mulți oameni îl căutau pentru asta. De multe ori, la casa vrăjitorului veneau mulți oameni, stăteau la rând. Casa vrăjitorului e puțin mai departe, dar e greu de ajuns acolo din cauza zăpezii. Îl căutau mulți și înainte de 1989. A venit aici și miliția, poate și securiștii. Omul a avut o carte, pravilă, așa se zice că era. I-au confiscat-o și l-au dus de câteva ori la Zalău, cred că l-au și arestat. I-au luat cartea, dar el a continuat și fără carte. Mulți oameni au apelat la el, au primit sfaturi. Unii au fost mulțumiți, iar alții plecau dezamăgiți. Nu era un om rău, să știți. I-a ajutat pe mulți. A fost tare cunoscut”, îmi spune domnul Crăciun. Simt cum inima îmi bate din ce în ce mai tare. Copilul se uită la mine și îmi spune că vrea să ajungă la casa vrăjitorului. Crede, probabil, că e vrăjitorul din poveste.

Școala din Călin

Crăciun îmi spune că nu vrea să plece din cătun, că peisajul e superb, e multă liniște, o liniște cutremurătoare. Așa este. Se aude doar vântul și lătratul unui câine în depărtare. Mă uit pe fereastră și văd mult alb, dealuri, păduri. Simt o dorință arzătoare să rămân aici, să mă pierd. Crăciun zâmbește și îmi povestește din nou. „Aici a funcționat o școală cu clasele I-IV. Aici am fost la școală în primii ani. A funcționat într-o casă. A fost desființată tare demult. N-au mai fost copii. N-avem nici biserică, nici magazin, suntem doar noi, o mână de oameni. Nu există nici cimitir. Cei care pleacă sunt îngropați jos, în cimitirul satului. Așa e aici, ne-am obișnuit. Creștem animale, practicăm și agricultura. Eu la bază sunt inginer agronom. Am terminat facultatea la Timișoara, iar acum lucrez în învățământ. Nu e ușor aici, dar este foarte frumos. Călin este locul în care m-am născut. Mie nu îmi place viața la bloc, prefer libertatea de aici, liniștea. Aici mă simt liber”, îmi spune Crăciun. Îi mulțumesc pentru cuvintele frumoase, dar e timpul să plecăm. Dorina, soția domnului Crăciun, îmi spune de tanti Ana, o femeie trecută de 80 de ani care locuiește singură, acolo, sub pădure. Doamna Dorina vine cu noi. Ieșim din curte și pornim la drum, un drum acoperit de omăt. De mulți ani n-am văzut o zăpadă așa mare. Peisajul e desprins parcă dintr-o poveste fantastică.

Ana, moașa din pădure

Ne trezim lângă noi cu câțiva câini mari. Am tras o sperietură bună, dar doamna Dorina ne asigură că sunt prietenoși. Bietele animale aveau chef de joacă și ne-au însoțit o parte din drum. Am trecut pe lângă o casă veche. Nu se vedeau urme prin zăpadă. Proprietarii au plecat de ani și ani, de mult prea mult timp. Casa era pustie. Mai trecem pe lângă o casă și ne apropiem de pădure. Auzim lătratul altor câini. Vin spre noi, ne este teamă. Dorina le vorbește, iar animalele tac, dau din coadă și se apropie de noi. Gata, ne-am calmat. Intrăm în curtea unei case simple. În grădină văd un cuptor, un plug vechi, din fier, e semnul clar că aici s-a muncit mult, că au fost oameni harnici. În casa asta locuiește tanti Ana, îmi spune Dorina. Suntem poftiți în casă. Normal, suntem prevăzători, avem grijă, știți, distanța, măsuri sanitare, nu vrem să îmbolnăvim pe nimeni. Am intrat în tindă și primul lucru care mi-a atras atenția a fost pomul de Crăciun, un pom din paie, fasole și multă hârtie colorată.

Era un pom după obiceiul vechi. Era superb. Am intrat în camera de zi. Doamne, aici e cald. O văd pe tanti Ana, stă lângă soba în care arde focul. Ce bine e. O salutăm, ne așezăm pe lădoi. Tavanul e din grinzi, pe pereți sunt icoane și ștergare cu modele multicolore. Un alt pom e agățat de grindă, iar lampa cu fotoghin stă la loc de cinste, deasupra încăperii. E împodobită cu hârtie creponată. Gândul îmi fuge la copilărie, la Plesca, satul bunicilor mei. Îmi revin, tanti Ana e bucuroasă să stea de vorbă cu noi, să-mi povestească. O întreb de vrăjitor. Râde. Ne așezăm lângă sobă.

Copii născuți pe poteca din pădure

„Șasă prunci am moșit, să știți. M-am dus cu o muiere de aici, din Călin, iară în pădure o făcut un prunc. Meream cu căruțele în Valcău. O născut acolo, pă drum. N-am avut nici cu ce să-l învălim pă prunc. Mi-am țâpat combineta dă pă minie, zadia, și l-am învălit. Ne-am dus jos, în sat, la dispensarul din Valcău. Acolo, moașa, Dumnezău s-o ierte, mi-o zâs să îl moșesc io pă prunc. O fost un băiat. Și l-am moșit io, i-am tăiet buricu. La băieți îl lăsam die patru jejete, iar la fătuțe de trei jejete. Așe am ajuns io moașă. M-o și diplomat, mi-o dat premiu moașele de la Bihor. Așe vremuri o fost. Amu îs bătrână”, îmi spune tanti Ana.

„Vrăjitor o fost. Ce ți-o spus, ala o fost drept”

O întreb pe tanti Ana despre vrăjitor. Râde și începe să îmi povestească. „Vrăjitor o fost. Ce ți-o spus, ala o fost drept. Te-o știut tăt, tăt. Era un om bun, să știți. N-o fost rău. Io poate eram de multă vreme în pământ dacă nu îi ascultam vorbele. Am fost beteagă, n-am mai știut de mine. La Cluj am ajuns, cu inima am avut bai. O vrut să mă opereze. Vrăjitorul Niculae o zâs să nu mă lase la operație că mor, că am mulți ani de triit dacă nu mă operează. Și așe o fost, iar omul meu o murit, iară io îs aci, vorbesc cu dumneavoastă. Vrăjitorul mi-o zâs și când mi-am făcut casă. Ne-o atenționat că a arde. Și așe o fost, scrum s-o făcut. Ne-am făcut alta”, mi-a povestit femeia. Pare fericită. Trăiește într-un loc de vis, departe de rău, de agitație, de boală. Aici e pe acoperișul Sălajului. Îmi spune că aici vrea să moară. Vrea să ne mai povestească. O ascultăm, dar ne aducem aminte că e timpul să plecăm. Îi mulțumim, o salutăm și ieșim. Ne întoarcem până la drumul de lângă poieniță. O rugăm pe doamna Dorina să vină cu noi, să ne apere de câini. Și bine a făcut. Câinii o cunosc. Acolo e nevoie de câini, sunt multe sălbăticiuni. Câinii cei mari ne-au însoțit până unde începe poteca pe care coborâm. I-am spus domnului Crăciun că mergem pe jos, e mai sigur. S-a bucurat, îi era groază că coboare chiar și cu mașina de teren, poate fi periculos drumul mai ales dacă se formează gheață. Pornim la drum. Scot din rucsac niște mere, o pară și un sandviș pentru Matei. Ce bune sunt! Pornim la drum, suntem fericiți.

E zăpadă mare, ne bucurăm de peisaj. Ce liniște, domnule! E frumos iarna, dar vara cred că e un colț de rai. Povestim, Mihai îmi spune planurile sale pentru Măgura Priei. I-am promis că păstrez secretul. Mă țin de cuvânt. Timpul trece, ne bucurăm de vreme, de frig, de zăpadă. Nu știu cum a trecut timpul, dar ne-am trezit la intrarea în sat. Săndica mea de serviciu era tot acolo. Ne apropiem de ea, pornește la sfert de cheie și așteptăm să se încălzească. Pornim la drum cu gândul că am fost într-o lume de poveste. Am uitat de probleme, de agitație, de pandemie, am uitat de tot, chiar și de voi, dar a fost musai să ne întoarcem. Am lăsat în urmă cătunul vrăjitorului, ținutul alb, acest colț de poveste din Sălaj. Vrăjitorul s-a dus, cine știe pe unde e, poate ne vede, nici nu contează.